Muzica este de doua feluri - ca de altfel si celelalte forme de arta –, laica si bisericeasca. Fiecare dintre acestea s-a dezvoltat plecand de la diferite sentimente si stari sufletesti. Muzica laica este o expresie a sentimentelor si a dorintelor lumesti. Desi aceste sentimente pot fi foarte delicate (romantice, sentimentale, idealistice etc.), ele nu inceteaza a fi trupesti. Totusi, multi oameni considera aceste sentimente spirituale. Insa, sentimentele spirituale (duhovnicesti) sunt exprimate numai prin muzica bisericeasca.

În afară de cele 39 de cărţi canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărţilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele chiar la sfântele slujbe. Acestea sunt: 1.

Cărţile care intră în cananul Vechiului Testament sunt: 1. Facerea 2. Ieşirea 3. Leviticul 4. Numerii 5. Deuteronomul (a doua lege) 6. Cartea lui Iosua Navi 7. Cartea Judecătorilor 8. Cartea Rut 9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil) 10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil) 11. Cartea a treia a Regilor (sau intâia e Regilor) 12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor) 13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor) 14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor) 15. Cartea întâi a lui Ezdra 16. Carlea lui Neemia (e doua Ezdra) 17.

Cu condiţia: 1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; si 2) ca învatatura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice.

Prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfânte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul „Canon” n-a avut acest înteles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „Si câţi vor umbla dup dreptarul acesta, pace si milă asupra lor şi asupra Israeelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16).

Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în aceasta privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor.

1) Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om.